Protejat: Sesiune de frustrări

Acest conținut este protejat cu parolă. Pentru a-l vedea, te rog să introduci parola mai jos:

Parolă:

Sentiment numit „Plictis”

De ce se plictiseşte lumea ?
Tot stau şi mă întreb cum ar fi lumea fără plictiseală? Am face lucrurile care ne plac, tot timpul.
O tanti doctoriţă de sentimente, adică d’asta, pisăloagă, îmi zicea mai ieri că „plictiseala e reseimţită ca o lipsă de sentimente”.
Lipsă de sentimente my ass. Eu devin mai sentimental atunci când mă plictisesc şi sunt sigur că mulţi dintre voi la fel faceţi. Am şi explicaţia plauzibilă: Când te plictiseşti ai timp să te gândeşti la toate căcaturile din viaţă, la tot ce te amăgeşte şi te face să te simţi like a crappy head, la tot ce te face să tresari, la tot ce te excită, la tot ce-ţi aduce un zâmbet pe faţă.

Oricum nu aş vedea rostul vieţii fără plictiseală. Aşa suntem noi. Ne-am născut plictisiţi, trăim plictisiţi şi o să murim de plictiseală. Suntem un neam de plictisiţi.

Până şi postul ăsta tot din plictiseală l-am scris. M-am săturat azi toată ziua să alerg după ai lu’ Gândăceanu’ (care btw, şi-au scos trupele noi din OO). Ăştia de ce nu se plictisesc niciodată să mă calce pe nervi. Au început să umble peste tot, parcă nu le mai ajungea pe unde umblau până acum. Au devenit exploratori, îşi extid teritoriul exact când eram pregătit să cred că am câştigat prima bătălie.

Dacă nu o să mai scriu pe blog, nu o să fie de la plictiseală… o să fie din cauză că mi-au ros gândăceştii deştele. ‘Arză-v-ar focu de lighioane…